La ceas de asfințit, când umbra se apleacă fără teamă,
Când oști de vânt temut, prin frunze, ploaia cheamă,
Doi iubitori de viață găsesc la colț de drum
Un dar adus de clipa ce sta-va în album .
Se-întreabă de se poate cu ploaia să se întreacă.
Și lacrimi se ascund căci zâmbete le îneacă.
Ei știu că sunt fărâme și simt privirea trează
A marelui prea bun ce după nori veghează.
Nori grei ce cheamă vântul privirile atrag,
Teii ce-și spun povești sunt dezveliți de straie.
Iar inimile-s ude de stropii mari de drag
Și ochii îi sărută dulci picături de ploaie!