Am o proprietate fără nume, Veți zice: asta-i o poveste... Și vă confirm: nu e un loc anume Și n-am un act legal să o ateste. Mă învecinez cu crengi îndepărtate, N-am garduri nici la nord și nici la sud, Adulmec doar miros de libertate Și foșnete de frunze și triluri vii aud. Spre lume am ferestre tăinuite Și le deschid timid din când în când Aud ecoul sec al pietrelor zidite Și zarva răsfirată ce râde judecând. Vreo doi prieteni veșnic visători, Zâmbind, mi-au spus: chiar ai dreptate! Nu-i greu printr-o pecete de culori Să fii stăpân etern pe o proprietate. S-o lași drept infinită moștenire, Simțind și mulțumind…

Am rădăcinile înfipte în tihna unui sat Ascuns în raiul verde al zilelor de vară Mi-e pacea locului un dar de neuitat, Iar graiul lui mi-e cântec de vioară Pe ulițe bătrâne se simt urme de pași, Și glasuri tremurânde arar își dau binețe, Iar bucuria clipei puținilor rămași E doar o amintire, din vis de tinerețe Sub glia veșniciei străbunii spun povești, Iar șoapta lor e umbră sfântă de dorința Ca tu să știi de-a cui și cine ești, Să răspândești mireasmă de credință Satul îți cere să plângi în limba lui, Să râzi când bucuria te împresoară, Să fii umil și blând... să te supui Înțelepciunii ce din…