Scântei de minte și plăcere au desenat un vis. Dar timpul, pus mereu pe fugă, în cufăr l-a închis. Gândul i-a fost prieten, i-a dăruit nuanțe, Răbdarea i-a zâmbit și i-a păstrat speranțe. Și roua dimineții i-a spus să înflorească, Iar mâini pline de dar, l-au ajutat să crească. Azi, cufărul e gol, așteaptă vise noi Să le șoptească noaptea, să fie vii apoi . Timpul îți fură clipa și lasă amintirea, Dar sufletul e tânăr și ține-n ochi sclipirea. Și nu încetezi să crești, nici să visezi, Cu ochii pruncului de ieri, maturitatea o trădezi .

Privesc un ceas de frunze coapte, care măsoară viața. Arată doar ore cu zâmbet și cântă dimineața. Trăiesc intensitatea zilei ori amintiri ce ard Pe muzica ce învârte clipa în ritmul frunzelor ce cad. Visând timid parcă citesc noi pagini de roman. Și frunze cad pe rând, dar nu din toamna unui an. Aș lăcrima zilnic sub ceas și m-aș ruga să stea Zile ce zboară, se ascund și fug din toamna mea . Suspin, căci ceasul fură clipe, nu lasă să apară Din arămiu de frunze coapte, mugurii noi de primăvară. Pășesc zâmbind prind toamnă, cu suflet viu și plin Pe ritmuri noi de viață, din dimineți ce vin…