Pășesc pe un covor de frunze adormite. Mi-e teamă parcă să nu le strivesc. Sub adieri de vânt stau neclintite Privind cum ghioceii se trezesc. Firavi și totuși plini de măreție Spre soare-și țin petalele deschise Stăpâni sunt pe-a pădurii împărăție Străjeri timizi care veghează vise. Când raze calde le aduc lumină Și liniștea pădurii dă semnal, Cu mulțumire aleasă se înclină Asemeni reverenței cu parfum regal. Împrăștie rafinament și eleganță, Scântei modeste de seninătate! Covor de frunze capătă prestanță Când defilează pași de simplitate!