În grădina unui rai, desigur, pământesc,
Sub lumina lunii pline florile vorbesc
Despre colorit, miros, frunze ori petale
Și norocul ploii calde, brusc ieșit în cale.
Fiindcă au primit la timp dar de apă sfântă
N-au rămas semințe goale ce tristețea-și cântă.
Soarele le-a dat putere, noaptea le-a păzit
Și, sub roua dimineții, toate au înflorit.
O avere de culori privirea-ți răsfață.
E o lume ca în povești, poate fi și-n viață.
Între vis și fapt concret este doar un pas,
Uite cum vedem grădina și flori la taifas.
,,Nu-i destul pentru noroc să spun: mulțumesc.
Vreau petale mai rotunde și vreau să mai cresc
Chiar dacă-am rămas mai mic și sunt doar un fir,
La origini mă simt nobil, sunt un trandafir.
Dacă mă înalț c-o palmă, fluturi și albine
Vor uita de margaretă, vor veni la mine."
Gândul gol, răutăcios nu-i din raiul sfânt.
N-ați uitat firul poveștii... suntem pe pământ.
S-au scurs zeci de dimineți, soarele zâmbește,
Trandafirul plin de țepi e sigur că va crește.
Mai mult, norocul primit l-a stins în uitare
Și, prin pânza de orgoliu, el se vede mare.
În grădina minții noastre, plină de prestanță,
O zărim, e margareta... câtă eleganță!
În loc de parfum și țepi are înțelepciune.
Glasul ei e blând și tandru, doar în șoaptă spune:
,,Trandafire, fii smerit, te vei înălța
Doar de gandu'-ți va fi bun și te vei ruga!"
