Aud al ploii freamăt când frunze cad în noapte.
Suspinul lor stingher e un poem de șoapte.
Lumini pale de stele căderea le-o veghează,
Sub ochii calzi ai lunii, tăcerea le-o așază.
Și vise colorate somnul le țese în grabă,
Iar vântul, prietenește, în treacăt le întreabă
Dacă copacii triști, azi dezveliți și goi
Își vor găsi puterea de-a face muguri noi.
Vorbă devine șoapta, cu câtă înțelepciune
Privind al nopții cer, o frunză moartă spune:
"Puțin este o toamnă în viața unui pom
Și mult când anul trece din viața unui om !"