Pășesc pe un covor de frunze adormite.
Mi-e teamă parcă să nu le strivesc.
Sub adieri de vânt stau neclintite
Privind cum ghioceii se trezesc.
Firavi și totuși plini de măreție
Spre soare-și țin petalele deschise
Stăpâni sunt pe-a pădurii împărăție
Străjeri timizi care veghează vise.
Când raze calde le aduc lumină
Și liniștea pădurii dă semnal,
Cu mulțumire aleasă se înclină
Asemeni reverenței cu parfum regal.
Împrăștie rafinament și eleganță,
Scântei modeste de seninătate!
Covor de frunze capătă prestanță
Când defilează pași de simplitate!
