Am rădăcinile înfipte în tihna unui sat
Ascuns în raiul verde al zilelor de vară
Mi-e pacea locului un dar de neuitat,
Iar graiul lui mi-e cântec de vioară
Pe ulițe bătrâne se simt urme de pași,
Și glasuri tremurânde arar își dau binețe,
Iar bucuria clipei puținilor rămași
E doar o amintire, din vis de tinerețe
Sub glia veșniciei străbunii spun povești,
Iar șoapta lor e umbră sfântă de dorința
Ca tu să știi de-a cui și cine ești,
Să răspândești mireasmă de credință
Satul îți cere să plângi în limba lui,
Să râzi când bucuria te împresoară,
Să fii umil și blând... să te supui
Înțelepciunii ce din vremi coboară
Haină de noutate și rang ai vrea să-i pui
Și vechea vatră să fie o carte de povețe
Dar satul stă semeț și cântă legea lui
Și lasă cumpătarea, prin tâlc să te învețe:
La masa veseliei egali suntem cu toții
Și ne unește dragul, dorul, omenia,
Satul își leagănă în dans uitat nepoții,
Cu glas de clopot viu își cântă bucuria!
