Bunico, spune-mi o poveste!
Mi-e atât de dor să te ascult...
N-am de la tine nicio veste
Și nu mi-ai povestit demult.
Pe frunte-mi dai o sărutare
După perdeaua unui vis,
Dar fugi de-a mea îmbrățișare
Când ochii larg mi i-am deschis.
Când dor îmi vine de povești
Smerit spre cer ochii-mi arunc.
De-acolo blând tu mă privești
Ca și atunci când eram prunc.
Din lumea celor fără grai
Te uiți cu drag la pașii mei,
Și n-ai cum zăbovi să stai
Că-s pline-a raiului alei.
Dar, dacă într-o noapte clară
Te vei preface într-o stea
Luna-ți va țese-o pânză rară
Și vei putea a mă vedea.
Cred în a visului magie
Și sper că ai să strălucești.
Simt dorul de copilărie,
Voi ști că mie îmi zâmbești.