Neprețuite

Iubesc sinceritatea și omul ce o poartă, Admir frumosul clipei adus în dar de soartă. Iubesc cuvântul cald ce-aduce bogăție, Admir sufletul plin și-a lui împărăție. Aleg zâmbete vii ce colorează viața, Caut ochi zâmbitori ce luminează fața. Aleg treze priviri care-mi pun întrebări, Caut parfumul vechi al zilelor de ieri. Iubesc seninătatea ce-nvăluie privirea, Admir oamenii buni ce răspândesc iubirea. Aleg gând înțelept să-nalț spre cer mereu, Caut cărarea dreaptă spre casa unde-s eu.

Ochi plini de întrebări și licări de lumină Fac punte între azi și vremea ce-o să vină. Glas de copil inundă clipa, alunecă spre zări Și cântă inocența,deschide vii cărări Spre raiul fără griji, unde stăpân e jocul Și inimi pline de iubire înseninează locul. E lumea celor sinceri, cu suflet pur și blând Copii frumoși de azi ce iute-i vezi crescând. Cât de bogați ar fi dacă prin joaca lor I-ar face vieții drum spre punțile de dor ! Cu amintiri de ieri ce fericiți ar fi Oamenii mari de mâine,cu suflet de copii !

La ceas de asfințit, când umbra se apleacă fără teamă, Când oști de vânt temut, prin frunze, ploaia cheamă, Doi iubitori de viață găsesc la colț de drum Un dar adus de clipa ce sta-va în album . Se-întreabă de se poate cu ploaia să se întreacă. Și lacrimi se ascund căci zâmbete le îneacă. Ei știu că sunt fărâme și simt privirea trează A marelui prea bun ce după nori veghează. Nori grei ce cheamă vântul privirile atrag, Teii ce-și spun povești sunt dezveliți de straie. Iar inimile-s ude de stropii mari de drag Și ochii îi sărută dulci picături de ploaie!

Trăiește încă albumul unui viu trecut Și simt un dor aprins de clipe ce-au durut. Visez lumina ce-mi arată spre amintiri o punte Și-mi dă o mângâiere,un cald sărut pe frunte. Iar cheia unei lacrimi deschide drumuri sfinte Spre raiul unde dorm aducerile-aminte !

În liniștea ce umple pacea,se-aude-o vale care cântă. Și mulțumește-n rugăciune de binecuvântari și dar de ploaie sfântă. Împovărat de gânduri reci,pășind stingher ,mereu în fugă, Tu,trecător cu ochii goi,ești viu,auzi a văii rugă? Vezi cum o salcie tăcută,ușor de umeri de îndoaie, Plecându-și ramuri peste apă,șoptind, rugându-se în ploaie? Cum valea își deschide brațe și-i gata să primească Sfințenia și limpezimea scurse din apa cea cerească? Tresari, te luminezi,făcând popas,cu inima vorbești. Și râzi cu ochii minții,te bucuri și trăiești. Simți calzi fiori aduși de stropi și te cuprind trăiri șuvoaie. Sub negri ochi și-n colț de suflet îți picură lacrimi de ploaie!

M-am întrebat de mii de ori Este de-ajuns seminței unui vis Să-i picuri stropi de rouă de seara până-n zori S-o faci copac așa cum ți-a fost scris? Și mi-am răspuns de mii de ori Că un copac nu poate crește Decât iubind, iertând,simțind fiori Și pacea rugăciunii ce-i vorbește. Am încercat de mii de ori Vise să-i dau copacului în floare M-am înălțat de bucurie sus la nori Simțind a vieții binecuvântare! Am înțeles de mii de ori Că ceru-i plin și poate împarți Atâtea împliniri,frumos și sărbători Cât n-ai visat și n-ai putut gândi. Am învățat de mii de ori Să fac din frunzele copacului altar. Și m-am…

Lumina din ochi și gândul cel bun Mă îndeamnă să tac,ar cere să spun Cum fețe cu zâmbet ascund nori de fum. E bine să tac,e bine să spun? Doi ochi văd esența, adâncul fântânii, Alți doi văd lumescul și urmele mâinii. O inimă plânge de-aude-un oftat, Iar alta tânjește să aibă-un palat. O minte-i lumină și pace pe veci, În alta e noapte și n-ai cum să treci. O vorbă te-alină la zi de răscruce, O alta, tristețe și umbră aduce. Un zâmbet e viu,se-nalță și crește, Iar altu-i absent ,se-ascunde, pălește. O mână se întinde, te-ajută să urci, O altă te-apasă pe culmi să n-ajungi. Ochi,vorbă și minte…