Neprețuite

E cu putință, oare, Ca vremea de război Să fie lipsa păcii Și-a omului din noi? Lumea de interese, Goana după putere, Să fie țelul gol Și maxima avere? Sunt simple întrebări Și, undeva, ascuns Așteaptă răbdător Un mult dorit răspuns.

                     aprilie 22, 2024 Altarele luminii  Poartă pe brațe o lume De freamăt, căutări, Răspunsuri negăsite. Alungă nepăsarea, Țes pânze de iubire, Întind punți între cer Și gânduri rătăcite. Altarele luminii  Sunt inimile noastre Ce caută cărări Înspre cetăți ascunse. Pășesc înfiorate Spre limpezimea minții, Visează infinitul Sau taine nepătrunse. Altarele luminii Nu sunt ziduri clădite, Istorii prăfuite, Ori temple, ori ruine. Sunt suflete timide, Grădini pline de stele Ce luminează viața Și drumul înspre BINE.

În grădina unui rai, desigur, pământesc, Sub lumina lunii pline florile vorbesc Despre colorit, miros, frunze ori petale Și norocul ploii calde, brusc ieșit în cale. Fiindcă au primit la timp dar de apă sfântă N-au rămas semințe goale ce tristețea-și cântă. Soarele le-a dat putere, noaptea le-a păzit Și, sub roua dimineții, toate au înflorit. O avere de culori privirea-ți răsfață. E o lume ca în povești, poate fi și-n viață. Între vis și fapt concret este doar un pas, Uite cum vedem grădina și flori la taifas. ,,Nu-i destul pentru noroc să spun: mulțumesc. Vreau petale mai rotunde și vreau să mai cresc Chiar dacă-am rămas mai mic…

De ce nu e fenomenal Tot ceea ce e natural? În schimb, este râvnit, visat Tot ceea ce e complicat. Apreciem un ceas de marcă, Emblema unei haine sport Și mult mai rafinat e, parcă, Mousse-ul, nu crema unui tort. Mașina e o etichetă, Poșeta te înalță un pic, Nu porți cercei, nu ești cochetă, Nu ai piscină, n-ai nimic. O rochie fără cristale E ștearsă, fără importanță, Până și-a florilor petale Uită de vechea eleganță. E trainic, o fi valoros Răsfățul artificial? Desăvârșit, mereu frumos E tot ce este natural!

ianuarie 16,2024 Ai mamei ochi veghează drumul, Iar mâna mamei cetății vii zidește, A mamei alinare risipește fumul, Și dragul mamei pace răspândește. Al mamei chip nu are asemănare, Și rugăciunea ei deschide cerul, Al mamei drum prin lumi face cărare, Inima mamei simte adevărul. Ai mamei pași alunecă prin vreme, Iar crezul mamei trece peste greu, Al mamei glas șoptește:,,nu te teme, Vei fi copil atât cât trăiesc eu!’’

Suntem români când făurim valori, Scriind istorie și respectând tradiții. Pustie e mândria din jerbele de flori, Citate sau lozinci, ori false definiții. Purtăm a țării haină atunci când n-am uitat Cărarea către acasă și vechile morminte, Nici portul și nici graiul, nici ulița din sat Și cinstea este urma originilor sfinte. Sărac este cuvântul ce moare fără faptă, Căci nu-i destul la piept să ținem tricolor, Fără a zidi cu trudă ziua ce ne așteaptă, Fără a simți căldura din românescul ,,dor".

Ai vrea să ne păstrăm credința în iubire, Să ne privim iubind în gând? Ai vrea să ne trezim zâmbind? Ai vrea să credem în povestea vieții, Să ne jucăm trăind adevărat? Ai vrea să ne șoptim că n-am uitat? Ai vrea să mă privești mereu cu drag, Și ochii să vorbească-n locul tău? Ai vrea să ne iubim mereu? Ai vrea să ne închinăm la cruci de mulțumire, Să răsfoim zile din calendar? Ai vrea să crezi că viața e un dar? Ai vrea să simți cum bucuria înflorește, Să știm că fericirea nu-i un vis? Ai vrea să vezi cu sufletul deschis? Ai vrea să prețuim magia unei…

Trec pașii grei ai toamnei, prin zile fac popas, Printre cărări de frunze se-aude-al toamnei glas. Briza de nostalgie din vara ce s-a dus Încă păstrează raze și zâmbetul apus. Portretul toamnei mele e viu din an în an Are urme de ploaie, dar nu-i bacovian. Îl văd plin de lumină și știu că nu e greu Să-i dau gând și culoare, căci pictorul sunt eu Am marea unei pânze, un anotimp și-o zi, Pășesc la braț cu ploaia pe drumul spre-a trăi. Nuanțe de iubire vor zugrăvi mereu Tablouri ce ascund zâmbet de curcubeu.

O poezie este viața, cu versuri colorate. Ne-alintă, ori ne mustră blând, Ne dă în dar de toate... Iubirea este rima și poarta fericirii Ritmul e drum spre tine Și raiul mulțumirii. Citești apusuri vii și zile răsfoiești... Sufletul îți șoptește: Numai iubind trăiești!

Aș vrea să am doar ochi senini, iar lacrima să-mi fie O rouă vie peste suflet și val de bucurie. Aș vrea spre simplitatea vieții timid să mă cobor Să fiu și nu să am, să simt, nu să măsor. Aș vrea mândria s-o acopăr cu haina mulțumirii, Să fug din lumea de șabloane spre insula trăirii. Aș vrea să-i fac înțelepciunii o casă de pământ, Să știu ca niciodată fericirii nu-i trebuie cuvânt. Aș vrea sinceritatea vorbei în ce-i apreciere Și nu orgolii răsfățate cu umbre de plăcere. Aș vrea cărarea îngustă să o transform în drum Și veșnic să-mi rămână tot ce mi-e dar acum!