Neprețuite

Am rădăcinile înfipte în tihna unui sat Ascuns în raiul verde al zilelor de vară Mi-e pacea locului un dar de neuitat, Iar graiul lui mi-e cântec de vioară Pe ulițe bătrâne se simt urme de pași, Și glasuri tremurânde arar își dau binețe, Iar bucuria clipei puținilor rămași E doar o amintire, din vis de tinerețe Sub glia veșniciei străbunii spun povești, Iar șoapta lor e umbră sfântă de dorința Ca tu să știi de-a cui și cine ești, Să răspândești mireasmă de credință Satul îți cere să plângi în limba lui, Să râzi când bucuria te împresoară, Să fii umil și blând... să te supui Înțelepciunii ce din…

Aș mai copilări măcar un sfert de veac, Prin ierni în care frunzele nu mor, Doar plâng tăcut și fără foșnet zac, Țesând covor de drag și punți de dor. Un sfert de tinerețe aș mai aluneca Pe pârtii proaspăt învelite de ninsori Și la fereastra iernii calde aș sta, Privind cum fulgii vieții aduc scrisori. Pășesc peste nămeți ca printr-un vis Căci anii din oglindă îmi zâmbesc, Zăvorul clipei a rămas deschis, Mă furișez, râzând, și mai copilăresc!

Știu că fericirea doarme pe un nor, O cuprind cu gândul, mă înalț, chiar zbor. Simt că se ascunde într-un fir de vânt, Să-i descopăr ritmul, mă cobor să-i cânt. Pașii ei străbat mări fără hotar, Lumea închipuită i se face dar. Mreje de ispite și brațe de fum Peste culmi de glorii vor să-i facă drum. Îi caut privirea, îi veghez cărarea, Și cu minte trează îmi ascult răbdarea. Știu că mi-e fidelă și n-ar hoinări Mai mult de o noapte ori un ceas pe zi. Simplitatea clipei îmi dă bogăție, Soarele-mi înalță caldă împărăție Cu păduri și râuri, porți vii de lumină Și inimi pereche ce, visând, se…

Ați observat că tot mai des Ne întâlnim din interes? Și tot mai rar avem răgaz De-o mângâiere pe obraz? Ne pierdem printre lume multă. Câți sunt cei are ne ascultă? Suntem o mare de creștini, Dar oameni am rămas puțini. Împrăștiem îmbrățișări protocolare, Dezbatem teme populare, Ne este tot mai cunoscut Freamătul zgomotos, lipsit de conținut. Normalitatea e o cutumă învechită, Imaginea se cere cucerită, Esența stă timidă, privind întrebător Zâmbetul prefăcut, în rol de vânzător. Ați vrea să ne vedem mai des Lipsiți de scop ori interes? Spre suflet să pictăm cărări De drag și sincere îmbrățișări?

Nisipului din zări îndepărtateI-am dedicat în rugăciune,Frânturi de gând,El mi-a răspuns cu litere de soare,Și vorba unei mări,Scrise pe rând Iar pinilor cu rădăcini de piatrăLe-am dăruit prin rimă fără strofă,Frânturi de gândȘi am primit corăbii de lumină,Povești de seară caldă, Scrise pe rând Spre munți cu creste fără lacrimiAm aruncat privind cu tihnă,Frânturi de gândȘi mi-au cântat cu glasuri de vacanță,Șoptind taine și viseScrise pe rând Deci, infinitului albastru,Cu răsăritul drept hotarI-am scris pe fir de gând:Mă voi întoarce iar!

Pentru a culege tihnă Și bulgări de speranță, Sufletul vrea și cere Bilet pentru vacanță. Nu-ți spune care-i locul, Te lasă să alegi, Nutrește o dorință: La pas cu el să mergi. Dacă ochii cerșesc Plăcerea să-i răsfeți, Inima îți deschide Cărarea să înveți. Vacanța sufletească Nu-i un medicament. E terapie pură Cu gust de sentiment. Nu este nici rețeta Știută de părinți, Ci este mulțumirea Pe care TU o simți. Mintea îți cere TOTUL, Sejur la infinit... Sufletul, doar o CLIPĂ Să spui: sunt fericit!

La pas cu dimineața Zâmbește viața. Luna e încă trează, Soarele desenează, Salcâmi bătrâni visează, Pietrele meditează. La crucea de lumină Umbrele se închină, Gândul tăcut suspină, Împovărat de vină. Aud voci de viori Urcând spre nori, Alunec peste flori, Îmbrățișez culori. Pe drum de rugăciune Presar înțelepciune Să crească în lume Faptele bune. Zâmbește viața La pas cu dimineața.

Am visat că pe poteci uitate rătăcesc, Printre oameni alerg, peste clipe pășesc. Mintea veghează odihna, ochii cuprind bucuria, Iar urmele ploii de mai, brodează cu flori veșnicia. Plutesc peste valuri de iarbă cu fragi, Mă îmbăt din nectarul cules cu cei dragi. Timpul își țese povestea cu ace de raze și brazi, Așterne covorul iubirii și darul magiei de azi. Descopăr simplitatea din clipe împletite, Slăvesc sălbăticia, prin rugăciuni șoptite Când Cosânzenele de ieri mă cheamă să dansez Simt că povestea e aievea și știu că nu visez.

În cetatea bucuriei Am clădit o piatră. Altele, visând spre turn, În tăcere, așteaptă Știu că minte-i pregătită Să cuprindă zarea Doar când inima valsează, Ascultând răbdarea În cetatea mulțumirii Zidul se înalță. Pietrelor le dau lumină Prin stropi de speranță. Înspre bogăția vieții Deschid larg ferestre Și, prin șoapte tâlcuite Lumii dau de veste: O cetate de iubire Se poate clădi Din pietrele dăruirii Și zid înspre-a fi!

Sunt cetățean care trăiește liber Și port prin amintiri frustrări pionierești. Caut democrația demnității Vreau să mai cred în oameni și povești. Port tricolor ascuns în suflet Și mă sfiesc mândria în van să-mi afișez, Dacă mai cred în oameni, în principii, Doctrina-mi mulțumește când votez? Sunt liber să-mi exprim opinii, Chiar campion la dezbătut păreri. Aș vrea să simt pasul spre înainte, Că azi este mai bine decât ieri. Nu mă îngrădește nimeni ce să spun, Respir printre lozinci parfum de libertate, Dar știu că pentru cei ce azi decid Nu sunt un scop, nici o prioritate. Văd chipuri desenate cu talent Ce mă privesc în gol, căci sunt…