Neprețuite

Ne duce în lumea de poveste miros de cozonac,de brad Și chiar de dorm în rame vechi ,în suflet amintiri ne ard Ce e Crăciunul ? Nostalgie și bunătate ,fericire Ce suntem noi ? Eterni copii cu bucurie în privire. Scriem în colțul unui gând darul ce-am vrea să îl primim Iar pentru binecuvântări am învățat să mulțumim . Suntem copii sau oameni mari? Nu cerem în neștire. Să fie doar clipe de vis ce se măsoară în IUBIRE !

Să ningă cu iubire, cu bucurii și drag! Crăciunul ne colinde și ne zâmbească-n prag! Albul zăpezii pure ne fie cald veșmânt, Magia sărbătorii să ne cuprindă blând. Să dăruim pachete pe care scrie:''clipe" A lor lumină vie, povești să înfiripe . Prin tâlc să ne vorbească, să ne învețe a da Minuni ce-avem în noi, fără a cumpăra. Putem a recunoaște a timpului valoare? Ori ne-amăgim amar cu prețul cel mai mare? E o rimă subiectivă ce nu cere răspuns. Un simplu gând spre noi ar fi îndeajuns .

Când azi merge spre mâine, Privind grăbit spre infinit, Te-ai întrebat pe tine: Eu când sunt fericit? Răspunsul ți-e aproape. Învață-l, ține-l minte! Știi, fericirea încape În locuri mici,dar sfinte. Când mama ta se închină, Șoptind o rugăciune, Sufletul blând suspină. ,,Sunt fericit", poți spune. Când un prieten drag În gândul lui te poartă, Ai fericire în prag. Zâmbește, te așteaptă! Când simți o inimă pereche În care liber locuiești, Cinstește-o ca pe-o carte veche, Ești fericit - iubind, trăiești!

Sub plapuma copilăriei am așezat scrisori. Spunem în reluare:" moșule îmi doresc" ! Azi, stau la geamul vieții și mă cuprind fiori Și nu mai cer nimic, ci spun doar: mulțumesc! Știu, vorba mea nu-i pentru Moș Crăciun, Copilăria s-a ascuns sub ani schimbând ceva. E ruga ce se înalță către Cel Blând și Bun, Și mulțumirea vie ce nu se poate cumpăra. Sunt omul norocos ce a primit în dar: Lumină, drag și mii de clipe fericite. Care au legat prietenii cu-al inimii hotar, Își spun povești de seară și sunt neprețuite !

Răsfoind file de carte, astăzi mi-a ieșit în cale Să-mi vorbească despre om, un amic, Caragiale. Potrivindu-și ochelarii sub privirea critică, Mă provoacă la discuții cu temă politică . Și ce dialog profund, cu exemple de doctrină, Argumente grăitoare dând istoriei lumină! Brătianu ne privește prin oglinda de valori Metaforic prăfuite prin condei de scriitori. "Educația-i puterea",ce răsunet, ce moment! Însă visul se destramă și ajungem în prezent. Oameni noi,fără principii, soarta țării o veghează. Am pierdut numărătoarea câtor fețe afișează! Ieri, vorbeam de inamici, interese și război. Azi, dreapta îi zice stângii: "parcă-i mai ușor în doi"! E o știre,nu-i mirare și nu e nici noutate, Este adevărul trist…

Câtă profunzime-n versul " vreme trece,vreme vine "! Ce vechime are îndemnul de-a te cunoaște pe tine ! Cât de filozofic drumul ce arată înțelepciunea, Ce șireată e fereastra care oglindește lumea ! Un izvor de adevăr și o conștiință vie Fac ca inima și mintea să trăiască-n armonie. Omul autentic bate eticheta falsității Asumându-și provocarea spre culmea sincerității. Moderna tehnologie îți permite să visezi, Amăgirea îți zâmbește, tu cu tine concurezi. Azi se vând la orice colț măștile de fericire Am uitat să aplicăm tratamente cu iubire. EU-l regizează viața, caută perfecțiunea, Îmbătându-se cu moda ce-o aplaudă azi lumea. Ne lipsește naturalul, omul simplu dar curat, Asumarea de-a fi…

Aud al ploii freamăt când frunze cad în noapte. Suspinul lor stingher e un poem de șoapte. Lumini pale de stele căderea le-o veghează, Sub ochii calzi ai lunii, tăcerea le-o așază. Și vise colorate somnul le țese în grabă, Iar vântul, prietenește, în treacăt le întreabă Dacă copacii triști, azi dezveliți și goi Își vor găsi puterea de-a face muguri noi. Vorbă devine șoapta, cu câtă înțelepciune Privind al nopții cer, o frunză moartă spune: "Puțin este o toamnă în viața unui pom Și mult când anul trece din viața unui om !"

Scântei de minte și plăcere au desenat un vis. Dar timpul, pus mereu pe fugă, în cufăr l-a închis. Gândul i-a fost prieten, i-a dăruit nuanțe, Răbdarea i-a zâmbit și i-a păstrat speranțe. Și roua dimineții i-a spus să înflorească, Iar mâini pline de dar, l-au ajutat să crească. Azi, cufărul e gol, așteaptă vise noi Să le șoptească noaptea, să fie vii apoi . Timpul îți fură clipa și lasă amintirea, Dar sufletul e tânăr și ține-n ochi sclipirea. Și nu încetezi să crești, nici să visezi, Cu ochii pruncului de ieri, maturitatea o trădezi .

Privesc un ceas de frunze coapte, care măsoară viața. Arată doar ore cu zâmbet și cântă dimineața. Trăiesc intensitatea zilei ori amintiri ce ard Pe muzica ce învârte clipa în ritmul frunzelor ce cad. Visând timid parcă citesc noi pagini de roman. Și frunze cad pe rând, dar nu din toamna unui an. Aș lăcrima zilnic sub ceas și m-aș ruga să stea Zile ce zboară, se ascund și fug din toamna mea . Suspin, căci ceasul fură clipe, nu lasă să apară Din arămiu de frunze coapte, mugurii noi de primăvară. Pășesc zâmbind prind toamnă, cu suflet viu și plin Pe ritmuri noi de viață, din dimineți ce vin…